O lacrimă se aşternu
pe-un gând răzleţ
sperând ca el să zboare,
să o ridice pân’ la cer,
să o transforme-n soare.
Gândul răzleţ însă s-a scuturat,
sărmana lacrimă a căzut
pe sufletul de dor stăpânit
şi, astfel, prizonieră ea a devenit.
S-a tot zbătut sărmana lacrimă
să scape de dorul ce o stăpânea,
dar a sfârşit prin a-l răni
pe sufletul nevinovat.
Deodată o furtună s-a stârnit
şi-o ploaie de lacrimi a-nceput
din sufletul ce astfel durerea şi-o striga.
Speranţele, visurile, tristeţile, suferinţele,
toate au fost luate de ropotul de ploaie rece.
Unde le-a dus, nimeni nu ştie.
În suflet au rămas doar lacrima şi dorul
ce şi-au dat seama că-n viaţă
trebuie cumva să se-nţeleagă,
fiindcă le este dat să trăiască împreună.