Plâng gândurile pironite în fața oglinzii sufletului.
Vor să se piardă în neant, dar ceva le oprește.
Aș vrea să le-adun, să le sparg apoi de asfalt
Să se împrăștie precum piesele unui domino,
Să le ia apoi vântul vieții…
Să le ducă pe un tărâm necunoscut.
Dar teama mă oprește să mă apropii de oglinda-n care
Știu că îmi voi vedea reflectate nu doar gândurile,
Ci și amintirile despre care credeam că
Au pierit pe frontul clipelor trecute,
Dar ele muncesc istovite
Batând clopotele inimii.
Mă lupt cu mine însămi
Și câștig.
Privesc în sfârșit și eu în oglinda sufletului meu,
Mă văd rătăcind printre clipe trecute,
Printre acele amintiri ce muncesc
Precum niște harnice albine,
Chipurile să-mi hrănească sufletul.
Ele nu știu însă, că dintr-un colț al minții
Gândurile s-au pironit în fața oglinzii
și le pândesc pentru a le fura,
și a le urca pe o corabie
Ce va pluti-n derivă
Pe valuri înspumate
Ale unei mări învolburate
Ce le va risipi.
Aștept cu nerăbdare acea clipă parcă de-o veșnicie,
Dar gândurile încă stau pironite
Iar eu aștept …
Aștept această clipă…
Ce va să vie…
Împreună cu gustul libertății…