Un gând, o foaie, un cuvânt…de toamnă

Se spune că dacă ți-a fost scris să te întâlnești cu cineva, te vei întâlni, mai devreme sau mai târziu. A sosit din nou toamna. Ne-am reîntâlnit pentru a ne privi ochi în ochi și-a căuta clipe absente printre gândurile ce au fost odată verzi, dar au devenit ruginii. N-au nicio vină. Doar timpul e singurul vinovat…iar pe el nu-l poate trage nimeni la răspundere…căci nu e de găsit.

E-un paradox, timpul în noi are lăcaș, dar nu-l vedem, ci doar simțim cum trece mult prea rapid, atunci când ne uităm la chipul ce ne privește din oglindă. Cât ne-am dori să-l putem atinge, să-l luăm de mână și să-i spunem STOP! Aici te oprești! De aici nu mai înaintezi niciun pas. De-am putea…dar nu putem.

Trăim doar cu dorința adânc ascunsă-n suflet. Stă pitită într-un colț, pregătită să erupă asemenea unui vulcan. Își varsă a sa lavă fierbe peste inimă și-o arde. Durerea pe ea atunci o cuprinde, căci focul din ea, zborul timpului îl întețește.

Rogi viața să-ți dea ceva cu care să poți stinge focul ce inima ți-o arde, dar viața nu îți oferă întotdeauna ceea ce vrei…așa că mergi înainte cu inima precum o rană vie.

Și aștepți ca viața într-o zi să ți-o panseze cu bucurii, cu clipe de fericire pură. Dorința ta de a opri timpul e atât de mare, încât nu îți dai seama că, de fapt, inima îți este pansată cu fiecare clipă care îți este oferită, cu fiecare respirație a ta, cu fiecare privire îndreptată despre cei dragi ție.

Tu nu-nțelegi, doar te lași cuprinsă de melancolia pe care toamna o aduce cu ea de fiecare dată. Te-apleci, culegi o frunză de timp îngălbenită și te întrebi de ce toamna a adus cu ea lacrimile, de ce viața a luat ceea ce cândva a dat. De ce o fi viața așa crudă uneori?

Tăcerea învăluie răspunsul, și încep a visa cu ochii deschiși că viața-i o poveste pe care o poate șterge și rescrie după bunul plac. Așa să fie oare? Să fie viața o continuă poveste ce se poate șterge și rescrie oricând. E-atât de palpitant să poți să-ți scrii povestea iar și iar.

Da. E toamnă iar, povestea iar se scrie. Printre suspine inima-mi șoptește că timpul nu-l putem opri. El merge tot înainte către viitor. Dar eu mă pot opri o clipă pentru a transforma viața intr-o poveste.

Fiecare gând ce vrea să se așeze pe frunza aurie pe care pasul meu o calcă, îl pot lua și transforma într-un cuvânt. Încet, fiecare gând devenit cuvânt se transformă într-o poveste ale cărei personaje sunt cei ce au făcut din a mea iubire un veșnic trubadur.

Pe foi neatinse de timp, inima îmi sugerează să recreez iubirea prin cuvinte, ei glas să-i dau și să o rog să îmi șoptească ce poate atunci nu a avut curaj.

Viața e o poveste de iubire, o poveste despre bucurii, dar și dezamăgiri, regrete, durere, neputință…și e specială. Din această poveste facem parte toți. Cu toții suntem personaje de poveste, ce ne luptăm, câștigăm și pierdem lucruri sau ființe dragi sufletului nostru (plecate să facă parte dintr-o altă poveste).

Ochii plini de toamnă mi-i îndrept spre foaia goală, care înfrigurată parcă mă strigă: Îmbracă-mă odată în cuvinte…

Gândurile ruginii fug care încotro…cu sufletul să le cuprind pe toate…aș vrea, dar pasul meu greoi nu se lasă deloc înduplecat.

Prind câte unul răzleț din fire, și printr-o magie a vieții îl transform în cuvânt. E minunat…cuvintele în suflet mi se-adună. Sunt la ședință, dar parcă ar fi la școală. Inima face prezența…deschide ceva…ce seamănă a catalog și-ncepe a striga câte un cuvânt.

Pe rând ele în față ies, iar inima îmi șoptește să iau câte unul și să-l așez pe foaia goală. Mă conformez și așa începe povestea…

Privesc cuvintele sfioase, cu teamă pe foaie se așază…le-aș sterge…să uit că viața mi-a furat cândva clipe atât de prețioase…dar nu pot. Așezând cuvintele pe foaie, scriu povestea…și trăiesc din nou acele clipe…mă înfrupt din ele cu poftă, le savurez dulceața, că doar se poate. În poveste totul este posibil.

Povestea se scrie în liniște, nici ticăitul ceasului nu se mai aude. Timpul s-a oprit în loc, chipurile dragi se oglindesc printre cuvinte, alerg dupa ele cu privirea…ochi in ochi ne privim…și tăcerea începe deodată a glăsui în limba pe care doar noi o știm.

Se aude sunet de vioară în inima ce bate scadat, povestea se scrie încet…ce bine e să retrăiești iar clipa in care te poți regăsi.

Ce bine e să simți parfumul toamnei și gustul dulce al strugurilor copți în vie, să te plimbi prin ploaia de frunze aurii, zâmbind iubirii din poveste.

Soarele îmi surâde timid, povestea mea se scrie încet, mi-e teamă parcă să așez cuvântul acolo unde știu că-i este locul.

Dar inima în mine bate și mă îndeamnă să rostesc ce a citit cândva în ai mei ochi. Dar nu o fac. Brusc mă opresc. Am obosit să scriu povestea sufletului ce a îmbrățișat tăcerea atunci când nu trebuia. Predau ștafeta altora.

Și apoi…viața este o poveste ce se poate șterge și rescrie oricând…nu îți trebuie decât un gând, o foaie și-un cuvânt.

Eu le am, dar le las la cârciuma sufletului să stea împreună la taifas, la un pahar de must, să simtă gustul dulce al toamnei și apoi să dea poveștii un nou rost.