Aripile frânte îmi iartă înfrângerea,
ziua îmi sărută neliniștea inimii,
pe câmpul cu flori de vară
se scaldă-n tăcere fire de iarbă
mângâiate de vântul vieții
adus de vestigiile tinereții.
Zborul e absent,
timpul urlă strident
cântând la al clipelor instrument.
Mă doare pieirea,
în suflet amintirea
curge în valuri ca trăirea.
Mi-s pleoapele grele în miez de lumină,
plânge iar ziua, lumea îi este străină.
Alunecă viața, secunda s-agață de mine cu dor,
dau s-o apuc, căci de la cer la pâmânt o ador.
Îi frâng aripile și durerea o inundă,
sângele curge șuvoaie, suferința
îi întunecă privirea, nu mai simte nimic,
e doar o secundă ce moare încet,
sunt doar un om ce a fost încă o dată
înfrânt de timpul temnicier,
care îmi surâde sfidător,
dar nu înțelege ce înseamnă să fii muritor
și să trăiești râvnind la nemurire.
