Cred în iubire. Nu știu dacă iubirea crede în mine, n-am întrebat-o. Am uitat să-i cer timpului încă o secundă să fug s-o caut, ca să aflu. Sunt un suflet aflat în așteptare, așteptarea aceea îmbrățișată de secundele acelea suspendate de aripile timpului.
O clipă îmi doresc. O clipă de iubire. Oare destinul mi-o va hărăzi? Oare voi avea parte de iubirea aceea pe care mi-o doresc? Dar oare ce-mi doresc? Ce chip are iubirea? Cum arată ea? Oare când o voi găsi o voi recunoaște? Nu știu, dar nu contează.
Cred în iubire și îmi doresc să o găsesc ca s-o conving să creadă și ea în mine. Și, când o voi găsi, inima mea îi va face o promisiune. Îi va promite, fără să-i spună, că se va dărui ei. Așa simt, că atunci când întâlnești iubirea trebuie să te dăruiești ei, trup și suflet. Nu știu dacă e bine, dacă e rău. Nu am pe cine să întreb.
Nu-i pot spune mamei ce simt. Nu știu dacă m-ar înțelege, fiindcă pentru dânsa există lucruri mult mai importante decât iubirea. Din punctul său de vedere, iubirea vine pe parcurs. Eu nu cred asta. Eu cred că mai întâi trebuie să apară iubirea, apoi totul vine de la sine.
Aș vorbi cu Magda, dar e încă o copilă. Ea nu știe încă ce este iubirea. La 18 ani nu poți înțelege cu adevărat noțiunea de iubire. Și nici Violeta nu poate înțelege la cei 20 de ani ai ei.
Sunt un suflet singur cu gândurile sale. Și, sincer, mi-e greu să mă destăinui cuiva. Îmi este mult mai ușor să le așez, aici, între filele acestui jurnal. Mă simt bine în singurătatea gândurilor mele. Simt îmbrățișarea lor caldă și-mi e de-ajuns.
Privesc depărtarea ce mi se înfățișează în toată splendoarea ei și mi-aș dori să-mi spună unde îmi este iubirea și cum îmi va fi viața. Știu, ar trebui să am răbdare. Nu ar trebui să-mi provoc destinul. Ar trebui să aștept să văd ce-mi rezervă. Dar nerăbdarea nu-mi dă pace. Mușcă din mine cu poftă. Așa că, scriu. Scriu să-mi scap sufletul de colții ei ascuțiți. Și ascult glasul liniștii de pe strada săracă de pași. Și simt gustul vieții care mi se pare, deocamdată, insipidă.
Ochii mei scrutează zarea, soarele stă apună, noaptea se pregătește să prefacă ziua-n cenușă. O liniște prevestitoare mă cuprinde. Simt că în curând am să-mi întind aripile. Am să trăiesc acea clipă de iubire pe care mi-o doresc. Simt că va veni ziua în care chiar și timpul se va opri în loc pentru mine.
Las nerăbdarea să mă stăpânească. Mă predau, recunosc. Vreau să simt răsuflarea caldă a iubirii cum îmi mângâie chipul flămând după a sa atingere. Vreau să inspir și să expir parfumul vieții cu aromă de iubire. Vreau să așez între paginile acestui jurnal povestea mea, povestea noastră.
Nu știu cum va fi. Viața e imprevizibilă. Nu știu ce voi trăi. Nu știu ce voi fi sau ce mi se va oferi. Știu doar că voi iubi.
Fragment din romanul Confesiunile unui fluture albastru.