Miroase a primăvară, pomi reveniți la viață, tăcerea le inspiră parfumul, se îmbată cu mireasa lor și surâde. O lacrimă din colțul stâng al privirii sale aflată dincolo de cuvinte, se scurge pe chipul său invizibil și-o doare. Destinul său și-l regretă, e tăcere, glasul său dulce nimeni nu-l aude. Se strâng cuvintele ude pe buzele moi tremurânde, le-atinge încet, sunt fragile, firave. Le cunoaște prea bine, nu sunt precum cele ce s-aud, dar sunt ale ei și îi sunt dragi. Ce ironie! Au atâtea de spus, mult mai mult decât un cuvânt ce s-aude. Nu le înțelege nimeni, fiindcă nimeni nu vrea să le-asculte. Au melodia lor, răsună în privirile întunecate de dor, de foame de iubire, de taina ce arde în sufletul enigmă.
Totul e tăcere violet, o tăcere violet cu parfum splendid de lavandă. Viața își scrie, literă cu literă, testamentul. Undeva, o femeie privește înspre taina cuvântului nerostit. Inima tăcerii violet tresaltă în ritmului melodiei acelor cuvinte de dincolo miracolul vieții ce-și trăiește clipa inspirând un parfum ce n-are asemănare. Punct. E de-ajuns.