Sună ceasul. E 06.30. Nu știu când a trecut timpul. Am adormit atât de greu după băuta de seara trecută cu vecinul Nelu de la 3, încât acum regret că am luat decizia să plec la Constanța astăzi. Fraier am fost, puteam să amân plecarea pe mâine. Of, dar cum o viață întreagă m-am ținut de cuvânt, nu pot acum să mă schimb acum. Sunt lup bătrân, am 77 de ani, nu pot să renunț la nărav la anii ăștia. Nu de alta, dar nu dă bine ca un om în vârstă să nu se țină de cuvânt. Cuvântul, din punctul meu de vedere, este una dintre cele mai de preț comori ale omului.
Și iubirea, iubirea acea rămasă fără glas, în inima înghețată de durerea ce zace în ea de două decenii. Este singurul lucru care mi-a mai rămas întreg după atâția în care disperarea a mușcat din suflet cu atâta poftă încât, uneori, am avut impresia că misiunea mea pe această lume s-a încheiat. Dar, nu, nu e adevărat. Mă-nșel. Am o datorie de plătit sorții. Și nu pot să renunț până nu o plătesc. Nu-mi plac datoriile. Ele te fac din om neom. Indiferent cât de anevoios este drumul vieții, câte piedici îți apar în cale, trebuie să ți le plătești pentru a pleca împăcat pe lumea celor care nu cuvântă.
Of, cine oare m-a pus să beau pahar după pahar? Aș putea spune că nimeni, dar nu pot, fiindcă ar însemna să mint, iar mie nu-mi place să mint. Nu îmi amintesc să fi mințit vreodată pe cineva. Probabil de asta m-am și înțeles bine cu toată lumea. Și chiar m-am simțit iubit de toți, și de colegii mei de la Uzina Brașov, și de familie, și de prieteni. Aș putea spune că am fost un om norocos. Dar, din păcate, norocul nu ține o veșnicie, cum nici iubirea.
Durerea însă da. Odată ce-și face apariția cu greu scapi de ea. Și nici când încerci îți îneci amarul în băutură nu dispare. Din contră, se ține de tine cu dinții. Cel puțin, așa s-a întâmplat în cazul meu. Oricât m-am străduit să o fac să dispară, nu am reușit. Stă ca un ghimpe în inimă și mă sfidează, înfruptându-se cu nesaț din sufletul răvășit de amintiri răscolitoare.
Dar nici eu nu mă las. Cad, dar mă ridic. Și o iau mereu de capăt. Același Eu, aceeași zi, aceeași lună aprilie, un alt an. Încă un an de suferință a trecut. Oare câți o să mai treacă până la izbăvire?!
Plec la Constanța. Mă reîntorc în casa părintească, acolo unde mă voi reîntâlni cu tăcerea. O aștept însetat, ca de fiecare dată. Ea este balsamul sufletului meu. Știu, sună ciudat. La vârsta mea ar trebui ca interacțiunea cu semenii să fie o mângâiere pentru mine. Dar nu, nu se poate.
Oricât de mult ar empatiza oamenii cu tine, ei nu pot să-ți audă durerea ca să ți-o poată calma. Însă tăcerea poate, fiindcă permite sufletului să se reculeagă. Să se redescopere pe sine în propria ta lume. Și nici un loc nu este mai potrivit decât locul în care te-ai bucurat prima dată de iubire, acea iubire nemărginită, necondiționată, pură și sfântă ai celor care ți-au dat viață și de unde ai plecat să-ți faci propriul tău rost.
Privesc pe fereastră către soarele abia răsărit, ce anunță începutul unei noi zile, pe care, dacă aș putea, aș șterge-o din calendar. Nu pot, sunt doar un simplu om. Așa că o voi trăi, dacă existența sordidă cu respirație șuierătoare, înseamnă trăire…
Fragment din romanul în lucru „Catharsis”.