-Vai, tu Rozico, tu, de unde ai buchetul ăsta de flori?
-Florico, recunosc, mi le-a dat bietul de Ion Asaftei. Habar n-am de ce. Eram prin piață și-mi aud deodată numele. Mă întorc și-l văd pe Ion alergând după mine și ținând în mâna dreaptă acest buchet de flori. Săracul de el, când a ajuns la mine era plin de broboane de transpirație pe fața roșie ca racul și abia respira. Când mi-a întins florile nici nu am înțeles bine ce mi-a zis. A trebuit să aștept vreo 10 minute să-și tragă răsuflarea ca să poată vorbi. Zăpăcit om.
-Rozico, când dragostea-i mare, alergi după ea cu orice preț și cu orice ai, zise Florica roșind.
-Of, Florico, gură slobodă mai ai. Ce dragoste! Crezi că mie îmi arde de așa ceva la vârsta asta? Și cu Ion?! Doamne ferește! Miroase a băutură de la o poștă! În plus, mă ia cu amețeală numai când mă gândesc că ar putea pune mâna pe mine. Astăzi abia m-am ferit de mâinile sale pline de unsoare. Te rog, hai să schimbăm subiectul. Nu-mi strica ziua.
– Bine, dar de ce nu ai aruncat florile având în vedere că sunt de la Ion?
-Ei, de aia, ca să întrebi tu. Florile ce vină au că-s de la Ion?
-Mda…
-Miau, miau, ce faci bă Azorel, cum stai cu dragostea? La astea două văd că le lipsește, dar nu recunosc nici dacă le zgârâi.
-Mrrr, stau perfect Lolito. Mai bine decât stăpâna ta care tare îi duce dorul, căci așa pare. Doamne, dacă aș putea râde, aș face-o de să mă audă tot cartierul.
– Miau, de ce mă?
-Mrrr, păi cum de ce? Nu vezi ce se înroșește Florica asta a ta când vine vorba de dragoste?! Și, e drept, nici Rozica mea nu e mai brează. Să vezi tu la ce lucruri se uită ea seara. Sunt câine, dar tot mă apucă amețeala când aud zgomotele ce vin dinspre tărăsania înspre care privește. Ciudați mai sunt oamenii, pe bune.
-Miau, nebun mai ești Azorel. Ce știi tu despre oameni?!
-Mrrr…mai multe decât cred ei că știu. Văd, miros, aud extrem de bine. Crede-mă, încurcate sunt căile dragostei la oameni.
-Miau, taci mă, că mă ia cu călduri și nu vreau să dorm afară. Mereu mă dă afară când mă apucă și pe mine dorul. Iar când pe ea o apucă năbădăile, trebuie să mă bag sub masă, să tac și să-mi acopăr ochii cu labele. Sunt o fire foarte discretă.
-Mrrr…Grea viață avem Lolito. Vai, ia ascultă ce zic!
– Rozico, apropo, ai auzit ultima bârfă?
-Nu!!! Care e?
– Preotul de la Biserica de la Înălțare și-a prins preoteasa cu dascălul. Dascălul o freca pe spate, că cică o dureau șalele.
-Nuu…Nu se poate. Chiar așa?! Doamne!!!!! A înnebunit lumea.
-Nu a înnebunit nimeni. E preoteasa în…
-Taci, Florico! Nu vorbi așa. Facem păcate.
-Ei, na. Dar preoteasa nu face?
-Face, dar e treaba ei.
– Și asta e treaba noastră. Dacă vreau să vorbesc, vorbesc. Sunt liberă. Of, prea liberă de când m-a eliberat Dzeu de Vasile.
-Florico, ești fantastică! Roșești, dar tare ai vrea să iubești! Și eu vreau, dar nu se mai uită nimeni la noi. UJB scrie pe noi. Of, ce vremuri am trăit cândva. Mă duc, te las, vreau să-mi pun florile în apă.
-Miau, leșin, zise Lolita înspre Azorel privind. Acum și preoteasa?!
-Mrrr, ooo, daaa!!!!! De ce nu? Oamenii zic așa: Ce-i frumos și lui Dzeu îi place. Ce i-o fi plăcând preotesei la dascăl?! E, e ceva la el ce mie nu-mi place. Pe cuvânt de câine.
-Miau, nu trebuie să-ți placă ție.
-Mrrr…să știi că da.
-Miau…
-Mrrr…