Într-o viață nesfârșită aș vrea să mă-nfășor,
dar simt că nu îmi vor ajunge clipele
să-mi țes din ele un șal.
Sunt scurte. Din ele îmi făuresc
doar zile ce mor și devin ruine
ale unor amintiri zidite în fereastra sufletului,
din lemn de nemurire.
Culeg ploi și răsădesc furtună,
un gând neprevăzut aleargă prin urgie,
dă să se ascundă prin visul încă viu,
ce se oglindește pe caldarâmul udat de intense trăiri.
Îi este frig de dor,
de amintirile pe care le ador.
Calcă pe picături fierbinți,
îi ard pasul, și cade.
Inima feste-i joacă,
într-o noapte oarecare,
cu ploi de stele ce o ating în grabă.
Lumini s-aprind și gândul aripi prinde.
Prin univers de doruri infinite zboară.
Cuvinte încâlcite se adună pe pajiștea
cu frunze ruginii ce zugrăvesc un anotimp târziu.
Privesc mirate gândul ce-aleargă prin urgie.
Apare și dispare de prin ceața clipelor ce trec.
E-o veșnică magie.
E-o viață ce trece ca prin farmec.
Cuvintele așteaptă să fie descâlcite,
să se așeze în vers,
așa ca fapt divers,
și gândul din ele să creeze un univers,
care nici de moarte să nu poată fi șters.
Într-o viață nesfârșită aș vrea să mă-nfășor,
dar timpul îmi fură clipele.
Cu ele colindă lumi
pe care nici gândul nu și le poate închipui.
Neliniștea sufletul îmi cuprinde,
trăirea-mi înoată prin valuri de dorințe aprinse.
E un gând de toamnă ce-a promis
s-așeze cuvântul pe o frunză care de copaci s-a dezis.
