Cuprins
Dacă istoria artei ne demonstrează ceva, este că există mulți autori care, dintr-un motiv sau altul, nu au fost recunoscuți în timpul vieții. Unii dintre ei au avut nenorocul să plece în lumea necuvintelor înainte să-și vadă operele publicate. Mulți nu au fost înțeleși în perioada în care au trăit. Altora nu li s-a recunoscut talentul. Indiferent de motiv, toți aceștia au reușit ceea ce mulți și-ar dori să reușească. Au câștigat cea mai importantă bătălie, bătălia în fața morții. Ei bine, cei pe care mulți dintre noi îi idolatrizăm, „trăiesc” datorită cărților lor publicate peste tot în lume și citite de milioane de oameni. Despre câțiva dintre ei vreau să vă vorbesc în acest articol.
Mari scriitori ce au devenit cunoscuți abia după moartea lor
Andrés Caicedo (1951-1977)
Fiind contemporan cu García Márquez, Caicedo a fost ignorat de intelectualii vremii. Spre deosebire de primul, Andrés a portretizat o Columbia mai realistă. Directă și fără metafore, scriitura sa este considerată una dintre cele mai bune ale secolului XX. Nu a fost însă băgat în seamă de contemporanii săi.
Muncitor compulsiv, Caicedo a început să scrie la vârsta de zece ani și de-a lungul scurtei sale vieți a scris zeci de povestiri, trei romane, scenarii pentru scurtmetraje și lungmetraje, piese de teatru, reviste, eseuri și critică de film în El País, Occidente și El Pueblo (presă).
Era cel mai mic dintre cei patru copii și singurul bărbat. Din cauza comportamentului problematic, Caicedo a urmat, în copilărie și tinerețe, un număr mare de instituții de învățământ, până când a obținut diploma de licență la Colegiul Camacho Perea în 1968. În 1969 a lucrat la Teatrul Experimental din Cali (TEC), ca actor.
În 1971, a fondat și a regizat, împreună cu prietenii săi Ramiro Arbeláez, Hernando Guerrero, Carlos Mayolo și Luis Ospina, Cine-Clubul din Cali, care a avut loc inițial într-o comună numită Ciudad Solar, iar în cele din urmă s-a stabilit în Teatrul San Fernando.
Cine-Clubul din Cali a atras o mare diversitate de oameni, inclusiv studenți, intelectuali și cinefili. În 1973, după o călătorie la Los Angeles și New York, Caicedo a fondat revista de film Ojo al cine, care a devenit cea mai importantă revistă de specialitate a țării în 1974, până la al cincilea și ultimul număr în 1976. În același an, Caicedo a depus versiunea finală a mult-celebratului său roman Liveforever (titlul original- Que viva la musica!), către Colcultura (Institutul Columbian de Cultură).
A reușit să primească o copie a romanului publicat, înainte de a se sinucide în după-amiaza zilei de 4 martie 1977, la vârsta de 25 de ani. Liveforever a devenit rapid un succes și un simbol al sentimentelor tinereții columbiene. De-a lungul anilor, Andrés Caicedo a devenit un scriitor cu o largă recunoaștere națională și internațională. La câțiva ani după moartea sa, familia și prietenii lui au creat o fundație pentru a publica toate scrierile lui inedite. Lucrarea lui Caicedo a fost reeditată în America Latină și tradusă în engleză, franceză, italiană, germană, portugheză și finlandeză.
Franz Kafka (1883-1924)
Viața lui Franz Kafka ar putea fi descrisă cu ușurință ca fiind furtunoasă. Acest lucru se reflectă în lucrările sale, majoritatea fiind publicate postum. Asemenea lui Gregorio Samsa, protagonistul Metamorfozei, una dintre cele mai cunoscute opere ale sale, a murit anonim la 3 iunie 1924 din cauza tuberculozei. Deși viața lui personală a fost la fel de furtunoasă așa cum o reflectă munca lui, Kafka a fost de fapt un om plăcut, dar cu o mare durere în suflet, aceea a omului a cărui muncă nu este deloc apreciată. Recunosc, a fost o perioadă în care nu i-am înțeles zbuciumul sufletului ascuns în cuvinte. Dar acum, scriind, îl înțeleg atât de bine.
Scriitura sa este simplă dar în același timp profundă, iar în profunzimea sa stă ascuns omul Kafka care i se dezvăluie cititorului, fără rețineri, cu fiecare cuvânt lecturat. Omul care merită descoperit oricând și oricum. Omul plin de frustrări care se pare că, înainte de a muri, a însărcinat un prieten să-i ardă toată munca. Din fericire pentru omenire, el a ignorat cererea lui. Vă puteți imagina o lume fără opera lui Franz Kafka? Acum, după ce i-am descoperit zbuciumul, aș zice că nu, fiindcă citindu-l înveți să vezi lumea cu alți ochi, cei ai sufletului. Așadar, descoperiți-l pe Kafka, căci nu veți regreta.
Vă propun să începeți una dintre cele mai importante scrieri autobiografice ale sale, Scrisori către Tata, în care îl veți descoperi pe Kafka fiul într-o luptă continuă cu tatăl său care nu l-a înțeles niciodată. O luptă a omului conștient de valoarea sa, dar, din păcate, ignorat chiar de cei care trebuiau să ofere sprijin necondiționat.
John Kennedy Toole (1937-1969)
Toole s-a născut pe 17 decembrie 1937 la New Orleans și a fost un student strălucit, astfel că la vârsta de 16 ani intră la facultate și termină primul său roman intitulat „The Neon Bible” (care a ajuns să fie publicat în 1989).
După ce a absolvit Universitatea Tulane, a absolvit un master în engleză la Universitatea Columbia și până la 22 de ani a fost profesor la Universitatea din Southwestern Louisiana (numită în prezent UL Lafayette). Mai târziu, a scris „Conjurația imbecililor” al cărui personaj principal este Ignatius J. Reilly, un outsider leneș de 30 de ani, cu probleme de obezitate, care a locuit cu mama sa Irene și care a scris despre viziunea lui despre lume, până când a trebuit să plece, să-și caute un loc de muncă pentru a trăi în mediul capitalist pe care îl ura atât de mult.
Sătul însă să nu fie recunoscut, Toole se sinucide la vârsta de 32 de ani. Mama lui a preluat ștafeta și nu a renunțat, în ciuda faptului că opt editori au respins „ Conjurația imbecililor”. Astfel a reușit să se asigure că glumele amuzante care i se întâmplă protagonistului romanului, Ignatius Reilly, câștigă Premiul Pulitzer. Din păcate, Toole nu s-a putut bucura de succesul și de recunoașterea pe care atât de mult și le-a dorit.
Nu le-a fost ușor lor, nu ne este ușor nici nouă să răzbim într-o lume în care cuvântului așezat pe fila de hârtie nu i se mai oferă importanța cuvenită. Când gândurile sufletului așteaptă, lipsite de speranță, să fie descoperite pentru a prinde viață, iar cartea suspină de dorul mângâierii calde a cititorului ce doar el știe cum s-o ajute să inspire și să expire parfumul minunat al vieții. Dar, poate mă înșel. Poate cuvântul n-a murit, iar cartea va fi plină de viață cum nu a fost vreodată. Vom trăi și vom vedea ce i-a rezervat soarta cuvântului scris și chiar și celui încă nescris.