Cineva îmi vorbește…
E uitarea ce duios îmi șoptește
De la poarta sufletului meu.
Spre ea privesc cu speranță,
Dar nu îndrăznesc
S-o poftesc
În sufletu-mi plin de comori,
Fiindcă mi-e teama că ea
Le va face să dispară.
O aud strigând cu putere,
O aud rugându-mă
Să îi permit
În suflet să intre…
Dar eu mă fac că n-o aud.
Cum poarta n-o poate deschide,
Privește pe fereastra sufletului,
Iar ceea ce vede acolo,
Ce mie îmi par prețioase comori…
O ajută să mențină vie flacăra speranței.
Ea speră că într-o zi va putea intra
În al meu suflet
Plin de de visuri spulberate de viscolul vieții,
De amintiri îmbrăcate în lacrimi,
De clipe trecute, dar în prezent prizoniere,
Și pe toate cu dânsa le va lua
Pe tărâmul magic al uitării
A cărui stăpână ea este.
Și bate, și strigă…
Și bate, și strigă…
Se roagă și speră…
Că în al meu suflet va intra într-o zi….
Oare astăzi e acea zi?